” Lumea mea e albastra, sau purpurie- in dependenta de culoarea si grosimea ochelarilor ce-i port. In tara oglinzilor transparente toata lumea zimbeste. In bulendre colorate, cu palarii mari ca sa acopere un lan de flori de picaturile de ploaie….sunt fericiti. Mereu e soare, dar daca se intimpla sa ploua, ploua cu fericire. Si nu dureaza mult, atit cit sa se astearna peste tot tinutul un strat invizibil de suflare divina. Aici destinele se picteaza singure pe pinze verzi de paianjen, incrustate in stinci miscatoare. Cimpurile sunt scaldate de riuri cristaline, ce cara in spate roiuri de sclipici. Nu exista cuvinte, si nici nu ar trebui sa existe, rasuna doar zimbet si muzica. Nu exista spatiu si nici timp. Exista ceea ce dorim noi sa existe. “
Si suna alarma, e 6.30. De fiecare data cind deschid ochii parca ma lovesc cu capul de un perete invizibil, i-mi vine greu sa ma desprind de plapuma ce-mi tinea cald noaptea, pentru ca sub protectia ei, lumea mea a prins culoare.
Nustiu daca am o lume proprie.
Mereu interactionez cu altele, iau si respectiv dau cite o bucata din lumea mea altora. Astfel lumea mea nu mai este a mea, este impartita cu restul lumilor, impreuna formind un intreg, un lant infinit de lumi finite.
De mica i-mi placea sa-mi fac “cuib”, un locusor mic, caldut doar al meu. Uite asa pe parcursul anilor, mi-am creat mici lumi de ici colo, inspre care fug ori de cite ori e greu pe umeri.
Doar ca incep sa uit drumul spre ele. Astfel, cel mai des ma regasesc si isi gaseste linistea sufletul meu- in lumea care apare cind se stinge lumina. Intre perna si plapuma, exista un univers intreg…..al meu. Univers, pe care il creez eu, seara de seara din mici imagini rupte din cartile de povesti din copilarie.
A spus cineva ca visele au limita, e interzis cumva sa visezi? Nu… de vreme ce visele mele i-mi coloreaza viata, si eu ma simt ca un curcubeu – nu e indreptatit nimeni sa-mi stearga culorile.
Daca ma lovesc cu timpla de cer, inseamna ca am crescut mare? Nu, inseamna ca am crescut destul de mult ca sa pot vedea orizontul meu propriu, ca sa pot deslusi gindurile si crea din ele momente pretioase.
Si daca am crescut mare- nu mai am dreptul sa visez, nu mai pot vedea micile mele frinturi de poveste? Pot, asa sufletul meu se intoarce acasa, la casa lui, unde se lecuieste, unde aripile nu se lovesc de crengi crescute din ura….. Visele mele sunt leacul sufletului meu…….
Sufletul tau- ce leac are?
