Tags
Recent am inceput sa citesc o carte, si azi dimineata cind m-am trezit si coada ochiului a prins reflectia mea in oglinda, mi-a venit in minte o fraza din respectiva carte:
“Gata, ajunge, de azi inainte nu iti mai permiti sa ajungi in asa hal, nimeni nu merita sa te tavalesti pe jos, te speli, te imbraci, si fuga mars in viata”
O cearta. Una din multele altele, una in care fiecare isi permite mult mai mult decit si-ar permite jumate de an in urma. Straniu dar cu cit se avanseaza relatia cu atit certurile sunt mai aprige, cu atit mai mult vrei sa bagi cutite si sa le rasucesti in umarul celuilalt. Si nu te saturi nici chiar cind vezi ca celelalt zace, pe jumate mort.
In orice relatie se ajunge la un moment in care se daruiesc cu inima deschisa cuvinte pe care nu le merita asa, oricine. Si se face in stare de afect perfect constiincioasa ca mai apoi sa se auda: sunt doar cuvinte, actiunile conteaza. 
Cind dragostea devine deja monotonie sau cind este prea multa, sau cind scurma deja intr-un loc ne permitem sa facem rau celuilalt. Uneori dinadins, alteori din intimplare, nu importa cum, raul oricum rau e, si o data facut, primim si noi un gen de satisfactie, poate, cel putin asa sper- sa se justifice cumva actiunile.
Se pierde limita, se spun cuvinte cu unicul sens de a rani, se aleg cele mai usturatoare si cu ele se loveste acolo unde inca nu s-a prins de la lovitura trecuta. Si totul se rezulta la cine iubeste mai mult? Cine da, si cine ia, cine pune si cine fura……mai mult.
Se ajunge la un moment in care dragostea oferita deja nu-ti mai ajunge, vrei mereu mai mult si mai mult, si tragi mai tare si mai tare, pina crapa ceva.
Inainte credeam ca o relatie poate fi socotita destul de puternica daca poti trece peste lucruri care te deranjeaza, ca dai dovada ca iubesti la nebunie daca poti ierta orice, acum nu mai stiu daca cred asa. Acum stiu ca violenta nu inseamna numai note ridicate si palme, ea poate fi insinuata mult mai calm, prin lipsa de respect.
Desi uneori, o palma cred ca nu ar fi intratit de dureros.
Azi, cu capul bubuind tulbure a nervi ofiliti ma intreb unde a disparut totul? Unde am pierdut noi limita respectului? Cine ne-a spus noua ca putem sa ne ranim reciproc doar pentru a dovedi cine este mai tare?
Nu mult timp in urma ziceam ca nu mai pot, azi ma minunez de cit de mult inca mai pot, si cit mai incape pe umerii mei (chiar daca e greu, nespus de greu). Dar merit eu?
Daca tii la cineva, ti se pare o persoana deosebita, si cand acel cineva iti spune zilnic ca nu esti capabil sa faci una si alta, pana la urma ajungi sa il crezi, nu? Ajungi ca tu insuti sa nu te mai respecti. Si daca asta continua zi de zi, se sfredeleste in creier ora cu ora – pentru a nu te pierde pe tine – trebuie sa lasi sa se duca pe cel ce iubesti mai mult….
Renunti la tine sau la el?
