Tags
certuri, confesiuni, oameni maturi, parinti, prietenie, tabu
Ne crestem copiii astfel incat acestia sa devina independenti si sa aiba o viata implinita, insa in momentul in care acest lucru se intampla, pastrarea unei relatii apropiate devine mai complicata decat oricand.
Recent, o buna prietena a nascut un baietel de toata frumusetea. Tortosel, cu bolfe rosioare cintarind 4,100 kg iti mingie ochii cu gingasia lui. E mama a doua oara deja si inca nu sa dezmeticit cei cu relatiile astea parintesti.
Despre cum sa-l cresti, sau in ce sa-l imbraci la scoala, sau cum sa-l aperi de droguri si tigari s-au scris tone de hirtie. Bun iaca e crescut, educat, cu diploma de facultate intr-un buzunar si cu primul salariul in celalalt. Mai departe ce urmeaza? Cum evolueaza relatia intre parinti si copii deja adulti? Despre asta nu scrie nimeni nimic, а жаль!
In multe familii, observ tendinta de a pune pe umerii copilului o parte din greutatile familiei. In special, cind copilul devine matur, incepe a afla secrete care pina acum nu erau de nasul lui, ca tata nu e atit de bun tata si sot sau ca in realitate nu mama facea sarmalele super bune. De ce ? de ce trebuie sa fie spuse secretele astea daca copilul traia super bine fara ca sa le stie? asa paritnii isi iau o piatra de pe suflet, sau cum?
Noi suntem mereu copii, cu imaginea familiei noastre ca fiind perfecta cu cei mai buni parinti si cele mai bune relatii conjugale intre ei, unde totul este ca in imaginile din cartuliile biblice: oameni fericiti, floricele in jur si hulubasi zburind peste cimpie. Si cind devii adult, deodata afli ca defapt totul nu este chiar asa, adica ai fost mintit toti acesti ani. Bun, mintiti-ma mai departe, nam nimic impotriva.
Daca sunt adult, nu inseamna obligatoriu ca trebuie sa devin prietenul parintelui meu si stam cu o cafea la discutii despre sex, cu atit mai mult daca acest gen de relatie nu a existat pina acum. Cazul in care parintii si copii sunt prieteni “de mici” e altceva.
Eu nu vreau sa stiu nimic despre relatia intre parintii mei, despre certuri, despre cum oamenii deja au pierdut respectul fata de celalalt, sau cum unul da mai mult decit celalalt, chestii de genul asta nu ma privesc.
Parca as fi o perna pe care se descarca cite un pic fiecare lasind in penele mele frustrari, ore bughite in tavan, si un sentiment de inferioritate.
Nustiu daca parintii realizeaza cit de grav este afectat copilul lor fiind martor acestor tipuri de “confesiuni” si nici nu mai stiu daca ar interesa pe cineva. Atit timp cit persista probleme “mult mai mari”, in mentalitatea sovietica cuvinte ca “psihologie” sau “copil traumat” nu se incadreaza.
